Niciodată nu-i târziu

Când amintirile mă împresoară
Mi se face dor de primăvară,
De florile de măr și de cireș;
Aș vrea în calea mea să ieși,
Iubite cu ochi strălucitori
Ca stelele care dispar în zori!

Mi-aș dori să mă-nconjori ca pe-o cetate
În fiecare noapte când vântul bate,
Să nu mai latre câinii pe la colț de stradă
Când ochii-mi blânzi vor să te vadă!

A început să ningă 

În a inimii mele ogradă,
Soarele nu mai răsare dintre nori,
Nu mai văd lumea în culori,
Ceru-i întunecat seară de seară,
Dulceața s-a făcut amară în sufletul meu.

Mă gândesc la tine mereu,
Mi-e greu să parcurg vechiul traseu
Care mă ducea aproape de casa ta,
Îndoiala și-a făcut cuib în mintea mea
Ca o rândunea... pleacă și vine
Când vrea la mine.

Câte zile senine am avut
Când tăcerile-au tăcut
Și mi-ai spus că mă iubești!
Azi ești departe, la granița viselor,
Între miazăzi și miazănoapte,
Apele mele sunt cam tulburate;

De dragul tău, pun în fiecare carte 
Pe care cu atenție o scriu
Sentimente pure, căci știi și știu,
Niciodată nu-i târziu să speri,
Mii de primăveri poți inventa
Când ți-e fericită inima!

Autor - Crisastemis
Din Volumul - Punți de legătură